Despre Hannibal Lecter

Iulie 18, 2017 at 8:04 pm (Uncategorized)

Lucrurile pe care ni le dorim noi însine, dar care ajung în cele din urmă să ne facă rău nouă sau celor cu care inevitabil interacționăm, cu greu le mai putem șterge. Singura iertare este cea venită din interior, nimic exterior. De aceea lucrurile se complică atât de mult.

,,Red dragon”, ,,Hannibal rising”, ,,The silence of the lambs”, și ,,Hannibal”.

O luptă strânsă între minți și inimi, deopotrivă provincială și neprovincială, cu efecte și cauze adânc înrădăcinate și de multe ori confuze pentru cei prinși în ele fără să recunoască.

În timp ce filmul SF „Cloud atlas” încearcă să transmită un mesaj clar, „Stoker” pune la încercare presupusul sânge de criminal al oamenilor profunzi prin acțiuni care nu țin de ei, așa cum o fac și filmele despre care vorbim acum. Realitatea e cu adevarat dură, iar aici arată cum te schimbă, cum schimbă totul, încât nu mai știi dacă un lucru e bun sau rău în sine. Ignorând moralitatea, limitele devin un obiect asemănător artei pentru a fii explorate. Încercând să le înțeleagă, orice om riscă aproape tot ce este. Să luăm, de exemplu, canibalismul – un lucru înțeles greșit de către toți aceia care îl practică.

Lecter își face dreptate singur, pentru că autoritățile nu o fac. Câți afaceriști, oameni de stat, nu sunt criminali? Ori psihologul care își chinuie pacientul. Lector preferă să îi mănânce pe aceia care sunt obraznici – e poate unul dintre puținele defecte pe care i le găsim. Într-un cuvant, el nu suportă cruzimea, deși e atât de legat de ea. În ,,Red dragon”, Lecter menționează faptul că trecutul e real. Interesant. Nu ajunge într-acolo încât să creadă că poate fi schimbat, ci încearcă numai să îl facă să nu se mai repete; aceasta-i răzbunarea sa. Am citit recent un proverb pe care l-a postat Coelho pe pagina sa: „The axe always forgets/ The tree always remember”. Revenind aici, criminalii încearcă să uite prin a fi topoare..

Iertarea, în schimb, ar fi ajutat la schimbarea trecutului, sau mai exact uitarea, în pofida faptului că cei care au cauzat durerile ce au rănit profund pe alți oameni – printre care rănitul Hannibal Lecter -,  ar fi continuat să trăiscă și să facă rău în continuare (*notă). Dacă și-ar fi găsit puterea de a ierta, rănile nu i-ar mai fi transformat pe ei înșiși, însă nu au putut trăi cu gândul că aceia care le-au făcut continuă să existe, așadar fiecare își ia propria măsură de justiție, iar Lector o are pe a sa cu iscusință. Ai vazut capetele-măști (așa le zic pentru că sunt măști, dar seamănă a capete pentru mine, mai ales în scena din film) ce erau atârnate în camera de rugăciune a mătușii japoneze? Ele sunt un simbol al răzbunării, pentru că deși indică faptul că totul s-a terminat, rămân pentru a aminti oamenilor ce a fost, dar rămân într-un mod în care pot fi înțelese gresit, ca și cum ar trebui să li se mai alăture și altele ca la o traditie – la fel cum din interpretarea greșită a unor simboluri a apărut canibalismul în Africa. Deci, dacă uitarea ar fi un răspuns în cele din urmă, să zicem cel mult după ce s-a făcut un act de dreptate, ei bine, Lecter ar fi terminat mai repede filmele și ar fi jucat direct în „Solace”. Însă, pentru a trece și prin altele, revenim mai târziu la subiectul acesta.

(*nota): in „Hannibal rising”, Gru..at sau Lector e nebun, ori polițistul?

Atât de provinciale sentimentele, totul legat ca de o comunitate bolnavă ce își găsește sfârșitul în ea însăși, vrând să rămână în cele din urmă cel mult o singură persoană. Totul tragic, greu.

Mai există un film cu ucigaș în serie, „Parfumul”. Abia îmi amintesc de el. Era un om singur care, atunci când și-a întâlnit așa zisa lui iubită, aceea care l-a atras pe el cel mai mult, singura de fapt, mi se pare că din neștiință a ucis-o și a făcut-o parfum, cel mai atrăgător parfum din câte au putut exista vreodată. La fel ca în „Dorian Gray”, a existat dorința de a păstra frumusețea de degradare. Și, o, cât de imorală poate fi considerată o carte ca cea a lui Wilde!

Istoria e plină de turci, tătari, etc, polițiști englezi în India unde violau femei și copii după care îi ucideau. Dar aceștia nu aveau motiv pentru actele lor infame, nu se poate vorbi nici de curaj, nici de dreptate din partea lor (și aici ne putem reaminti scena copilăriei lui Hannibal). Putem aduce în discuție și pe omul barbar care a ajuns să slujească civilizația Romei, ori pe un civilizat englez ajuns printre indieni din America de Sud – unde a învățat să bea sânge, însă nu vreau să împart subiectul principal în prea multe (nu de alta, dar nici nu aș ști ce să spun).  Popoarele care au ieșit la cucerit în lume, întotdeauna au făcut pe acelea care le-au opus rezistență să se schimbe, să se ocupe de exemplu de întărirea armelor pentru a lupta corect, la egalitate. Transformarea aceasta a omului în criminal, o face până la urmă asupritorul, care își îngăduie libertatea de a profana tot ce se află în afara pământului „de acasă”. Însă duc cu ei ceea ce au învățat acasă, ori ceea ce nu li s-a permis să facă acasă, jefuind în călătoriile lor doar obiecte pe care le considerau valoroase, resursele, însă existau și oameni care în călătoriile lor reușeau să își exploreze propria lume, să se schimbe pe ei, să se cunoscă mai bine și să curgă precum un rîu printre celelalte. Societatea, daca e controlată de mai puțini oameni, nu scapă de violență: faptul că mâncăm animale e la fel de grav precum a comite o crimă, mai ales când există alternativa vegetală. Și uite așa ajungem să ne ucidem între noi. Deci, până la urmă ce e mai periculos, un Lecter sau o societate oarbă? Efectul de turmă e la fel de influent ca și o minte ascuțită a celui care crede în ceea ce gândește sau spune, fie că e nebun sau nu, iar dacă intră amândouă în comuniune e la fel de grav ca legatura dintre Hitler, Stalin…etc și toți aceia care i-au ascultat și urmat, pe de o parte, ori ca Dyonisos și sălbaticii care îi ascultau poeziile și începeau să priceapă oarecum ce e aia iubire, de cealaltă. Reamintesc (de trei ori, sic!) de moartea soției lui Stalin, de unde acesta din urmă și-a pierdut orice urmă de simpatie pe care o mai avea față de lume, pentru că soția sa era singura pentru el care îl mai putea alina (ce alinare, nu știu). Orice nebunie pleacă din ceva, iar lumea, începând cu cei din jur, a participat la acest regret printr-o simpatizare greșită față de Stalin. „Prea multă toleranță față de intoleranță, duce la intoleranță față de toleranță”- am citit asta pe un grup pe fb. Dar atunci cum, cum trebuie să ne comportăm?

Uneori oamenii sunt atrași de ceva, alteori de cineva.

„Știi ce sunt aceia porumbei călători, Barney? Ei zboară sus pe cer, se rostogolesc și cad la pământ. Sunt tipuri superficiale și tipuri profunde. Nu poți împerechea două tipuri profunde.. dacă o faci, se vor prăbuși cu toții pe pământ și vor muri. Clarice e tipul profund, dar sper că unul din parinții ei nu este.” (Hannibal Lecter, in „Hannibal”)

În „Hannibal” ajungem chiar și la societatea inchizită, care chinuia oamenii în scopurile plăcerii față de suferința prelungită. Dar ce nu înțeleg este dorința de autoconservare pe care o găsim atât la Lecter, Clarice, etc., cât și la oponenții lor. Vorbim de cine e mai puternic rămâne să evolueze.

E totul atat de … trist!

E greu să faci dreptate, deoarece a face dreptate înseamnă a te implica în cercurile criminale și, deci, până la urmă trebuie să omori pe cineva. Sunt lucruri de care nu ne vorbește nimeni, de parcă un cult secret ar fi ieșit acum să ne spună. De aceea, filmele atrag mutual într-o măsura antrenantă, confuză.

Apendice

Nu poți impune mila, cum nu poți forța pe cineva să uite un lucru dacă acea persoană nu vrea să-l uite – iar societatea de astăzi e plină de astfel de sforțări. E la fel de grav cum a-i impune cuiva să-și epuizeze imaginația în câteva momente. Și, totuși, există ceva fascinant aici, deoarece imaginația explodează de multe ori datorită alegerilor pe care suntem nevoiți să le facem în momente în care nu mai avem scăpare. Amestecul acesta de a-ți aminti și a uita are nevoie de inițiativă proprie, ori altfel nu poate veni decât printr-o schimbare realizată din afara ta, printr-o întâmplare fericită sau nenorocită, deci într-un fel dramatică. Fie îți eliberează calea să mergi cu ușurare mai departe, fie ți-o îngreunează, însă în această îngreunare din care nu mai poți scăpa îți descoperi limitele cele mai întunecoase ale inimii.

Oamenii obișnuiesc să se înlănțuie între ei pentru că, dacă nu ar face-o, dacă, în schimb, s-ar ajuta să treacă peste nenorociri, ar trăi liberi. Și oamenilor le este teamă de libertate, le este teamă că n-ar mai fi obișnuințe care să le ocupe tot timpul, le este teamă de goliciune. Însă, culmea, sunt atât de goi deja unii încât puține lucruri aleg să dăruiască.

/** Deci, până la urmă, putem spune că multe lucruri se rezuma la a da, a primi și a lua. Aș vrea să inventez un cuvânt pentru a-l așeza lângă „a da”, astfel încât sa creeze o paralelă echilibrată față de diferența dintre „a primi” și „a lua”. Însă mai bine îl lăsăm precum  cuvantul chinezesc „dao”, care are zeci de sensuri. Cred că putem spune uneori că dăm fără a ne aștepta la nimic în schimb, alteori urmărind profitul fie el chiar și nesincer față de noi, adică oferim deși regretăm din diverse motive că am făcut asta. Așadar, datul are multe nuanțe.  Un lucru e cert, aici mă ajuta foarte mult un citat, și anume că „iubim ceea ce ne lipsește”. Nu de asta zice Wilde, măcar într-o anumită măsură cât să ne ajute și el aici, “Yet each man kills the thing he loves, […] yet each man does not die.” ?

 

Pentru G., 27.03.2016,

i.m. when in doncaster, uk.

Anunțuri

Legătură permanentă Lasă un comentariu

Pe când lumea

Iulie 18, 2017 at 7:10 pm (Uncategorized)

Pe când lumea nu era nici bună, nici rea, i-am spus cuiva: „ești puternic!”, iar acest om a ucis mai târziu douăzeci de milioane de oameni. Am încurajat pe altcineva, spunându-i, la fel: ,,ești puternic!”, iar acesta a salvat douăzeci de milioane de oameni de la pieire.

I-am făcut un compliment unei fete: ,,ești frumoasă!”, iar aceasta a devenit mândră de ea însăși; apoi, alteia: ,,ești frumoasă!”, și a devenit înțeleaptă.

Am plecat în lume – să cunosc lumea așa cum e, insă ceea ce am văzut a fost mai dulce decât mierea și mai oribil decât putregaiul. Tot ce putea fi mai sacru într-un loc, era profanat într-altul, iar, cu timpul, ce era profan era sacralizat.

În ea însăși, dorința se năștea din dorință încă înainte de a exista, iar când apărea era atât de pregătită că făcea ravagii. Un cutremur, o furtună, ori o încălzire globală erau la fel de simțitoare precum gândurile și intențiile oamenilor, care, având la bază ignoranța, voiau să iasă din ea însăși. Lumea, de-a lungul timpului, și-a permis să facă aproape orice, dar mai puțin să vorbească frumos. Și-a permis, uneori, chiar imposibilitatea de a mai face ceva.

Am întâlnit oameni față de care am avut sentimente, și încă mai am, dar îmi este teamă (ce este aceea teamă? – pe aceasta n-o mai simt de multă vreme) că pe unii dintre aceștia nu i-am mai regăsit, gândindu-mă, cine sunt eu să provoc această realitate? Cine sunt eu sa cred că memoria mea poate schimba adevăratul curs al tuturor întâmplărilor?

Deși o întâmplare printre alte întâmplări, uneori mă îndoiesc de realitatea mea. Acum, când întâlnesc pe cineva, înainte de toate întreb: ,,la ce rost?”, și zâmbim amândoi în fața realității crude.

10.07.2017

i.m. in bucuresti

Legătură permanentă Lasă un comentariu