scrisoare pentru cea ce nu stiu de-o citeste; sau, jurnal

Decembrie 8, 2008 at 8:07 pm (din zi in zi in cate-o zi)

(lipsa poza)

Imi aduc aminte ca mai demult, pe vremuri, era altfel, ne intelegeam altfel. Acum parca toate s-au schimbat..aproape ca nu mai inteleg nimic; si nu am vrut decat sa trec printr-o alta etapa a vietii, atata tot; o etapa pe care am numit-o ‘recuperare a celor pierdute’. Stiu ca e posibila, foarte posibila si necesara, dar atat, mai multe nu prea mai stiu acum. Poate ca deja a inceput sa se intample, asa cum zicea profesorul de istorie din liceu, Delurintu (de fapt asta era motto-ul lui), motto pe care l-am aflat la inmormantarea lui, astazi, si care m-a miscat mult pentru ca imi justifica mie -fara sa inteleg de ce- aproape intreaga sa viata (propozitia sonora e foarte frumoasa) :”cea mai frumoasa istorie este istoria traita”(habar nu am daca a mai spus-o cineva inaintea lui, dar pentru mine nu conteaza, caci daca nu era el si persoana care mi-a spus-o, poate ca n-o mai descopeream niciodata in felul asta asa de simplu si de scurt). Poate asa mi se intampla si mie, doar ca nu prea imi dau seama acum, ci posibil sa prind jucaria numai dupa o serie de evenimente din istoria mea -mai exact, cea pe care o traiesc-. Mi-e greu sa ma lupt cu tine, mi-e tare greu, nu pentru ca nu as putea, ci pentru ca vad lupta asta ca fiind aproape imposibila, dar totodata extrem de necesara.  Tu esti tot singura, ca si mine, dar in fata mea ai o intreaga armata in spate. Eu nu am nimic, in ochiii mei, decat pe mine. Inainte faceam parte din ceva, faceam parte din Centru, din tine, din ceilalti, stiam ca am si eu o grota care ma asteapta ca aceea din Himalaia a lui Eliade. Acum insa, nu mai fac parte din nimeni si nimic, ci ma simt putin „fortat” sa imi urmez un drum nemaibatut pana acum. Da, ceilalti fac parte din mine, caci sunt nevoit ca ceilalti sa faca parte din mine, pentru ca altfel sunt pierdut si as fi prea singur sa mai fiu. Asa ca sunt legat ca vreau ca nu vreau, de altii.

Nu vreau sa te schimb.Nu caut asta. Nu vreau sa te schimbi. De fapt mi-ar pacea sa o faci, mi-ar placea sa te vad progresand, insa nu intr-o directie de care eu m-am ferit. Eu nu vreau sa fii ca ei, intelegi, nu vreau, pentru ca stiu ca nici tie nu-ti plac, nici tu nu ai vrea sa fii ca ei -asa o gandesti cand ii intalnesti si le vezi comportamentele fata de tine-, dar te schimbi usor usor, si incepi sa te comporti si cu mine la fel, la fel ca ei. Nu, nu ma pot impotrivi unor astfel de lucruri, pentru ca te stiu (sau te stiam) asa cum erai inainte, te stiu asa cum ne intelegeam pe vremuri, iar eu, nu mi te pot inchipui pe tine ca ei, intelegi(?), nu pot, e inadmisibil in lumea mea..

Eram „bun” inainte, Paul mi-a confirmat-o inainte de plecarea din Anglia, el m-a vazut, tu nu ai mai facut-o de putina vreme inainte de atunci incoace. Eram bun atat cat aveam indrumator, atat cat te aveam pe tine, chiar si fara sa stie asta vreunul dintre noi. Nu stiu de ce..nu inteleg, adica toate vremurile alea s-au dus ?  Intr-adevar, acolo in acel „moment de confirmare” al lui Paul, mi-am vazut sfarsitul trist si, surpinzator, plin de speranta. Si se intampla asa cum il prevazusem. Ciudat, tare ciudat, inainte indrazneam sa visez chiar, acum am altfel de vise. Mai bine plec; nu, nu am incotro, raman. Raman pentru totdeauna, deocamdata.

‘Etapa recuperatoare’ cere pe cineva care sa ma conecteze la realitatea absoluta, la ceilalti. Ca in acelasi timp sa-mi pot urma cu mult mai multa concetrare, ca sa zic asa, drumul meu spiritual. Am nevoie de cineva, imi lipseste ceva din mine..am tanjit dupa acel ceva si acum ajung sa ma ocup si singur de ceea ce reprezenta acel ceva, adica sa ma ocup singur de mine in totalitate, adica sa fiu singur, singur stapan al meu in fata deciziilor supreme -adevarat prieten mi-esti, si pe buna dreptate o spun-..ma confrunt, pentru ca ceilalti fac parte din mine fara sa vreau si fara sa stiu neaparat, ajung sa fiu eu ceea ce imi lipseste.

Am sa alerg in zadar, dar nu in zadar imi sunt incercarile. Am sa ma caut si poate n-am sa ma gasesc, dar nu degeaba ma caut. Si orice alt lucru pe care caut sa il fac si nu reusesc, nu degeaba incerc, ci ca sa ma lamuresc. Daca am dus aproape o viata de „adolescent miop” al lui Eliade pana acum, nu am dus-o degeaba, ci oricat de nefericita ar fi ea, am s-o spun si celorlalti, celor ce fac parte din mine, sa vad cum ma vad prin ei, poate asa ma lamuresc, poate asa vad ce am pierdut si stiu ce voi castiga, poate asa voi reusi sa fiu singur dar si parte din ceilalti, poate asa imi eliberez spiritul, poate asa voi lupta lupta aproape imposibila.

Stiu ca poate sunt prea multi poate, asa cum m-ai atentionat intr-o zi, dar poate asa voi crea. Poate e o sansa, nu o posibilitate sistematica. Poate are mai multe sensuri. Nu vreau sa te pierd, si nu  intentionez asta, caci toate duc in acelasi loc.

Tu nu m-ai invatat centrul, nu, si totusi tu mi-l ceri neindoit..

Nu stiu de ce imi vine sa zic asa, cum zice Borges, ca „nu ne pot rani decat oamenii la care tinem”.

Legătură permanentă 2 comentarii