ultima zi a primei luni e 31 martie

Martie 31, 2008 at 4:41 pm (Uncategorized)

dragon1.jpg

Astazi este ultima zi a primei luni de primavara care(cred ca) a fost destul de draguta cu multi oameni pana acum. Ma bucur intr-un fel , primavara inca nu s-a terminat, ba chiar mai avem doua luni din ea.

Motivul pentru care scriu, este de fapt a treia luna din an, cea in care dragonii dau socoteala cerurilor superioare. Astazi fiind ultima zi cand fac acest lucru(pe anul asta).

Povesti nemuritoare cu/despre dragoni se afla raspandite pe intregul pamant, dar din pacate pentru multi, sunt mai putin accesibile si cunoscute. De cand sunt mic, aceste fiinte ma fascineaza si sunt incredibile(cat se poate de propriu spus). Le vad ca pe niste luptatoare care sunt asa datorita faptului ca fac parte din lume. Am vazut un film in care dragonii, erau parte din inima oamenilor. Oameni plini de curaj zburau prin vazduh pentru a se lupta. Alte surse imi spun ca ei sunt in apa, in pamant, in aer si calatoresc dintr-un loc intr-altul pentru a duce pana la capat responsabilitatile ce le-au fost date. Se spune ca sunt peste tot..doar ca am incetat sa-i mai vedem pentru ca nu mai credem in ei.

Dragonii sunt asemanati deseori cu serpi mari si grosi acoperiti de solzi puternici si poarta aripi ce ii ajuta sa zboare. Desigur, pot fi diferiti.

Oare care era modul in care unii eroi luptau impreuna cu dragonii? Si care o fi una din cele mai frumoase povesti cu ei?

Legătură permanentă Lasă un comentariu

‘fear of the dark’

Martie 30, 2008 at 8:38 pm (din zi in zi in cate-o zi, Uncategorized)

And when the biggest enemy of a man is the fear of himself…
photo-0261.jpg

Acum cateva seri, nu mai tin minte a cata din urma era, terminam de scris o evaluare a invatarii mele de la unele intalniri la care participasem in ultimele luni. Imaginile imi zburau prin minte incercand sa storc orice amintire importanta si ceea ce invatasem din ea. Dar toate trecusera. Mintea imi ajunsese din greseala mai departe, mult mai departe decat mi-as fii dorit.
Mai aveam de citit dintr-o carte pe care o intrerupsesem, unde ajunsesem la o stare de a crede ca exista mai multe lumi, ci nu doar una. Doua, trei, poate zeci…toate paralele. Fiecare lume din astea are una sau mai multe dimensiuni diferite fata de cea pe care o cunoastem cu totii. Timpul…timpul nu mai exista acolo sau era, dar avea alta masura. As fii putut pleca intr-acolo sa stau o noapte(sau ce era ea) intreaga si sa ma intorc inapoi in aceeasi clipa cand ma suceam pe spate in timp ce dormeam.

Inainte de a face acest lucru, la miezul noptii, ascultam o muzica batrana, atragatoare, lenta si profunda, o muzica ce rasuna in mai multe timpuri si universuri(lucru ce mi-a fost confirmat). Ma gandeam la acele amintiri la care ajunsesem, amintiri vechi ce nu mai imi erau necesare, amintiri ce trebuia sa le infrunt odata si-odata pentru totdeauna.

Incredibil cum frica il cuprinde mai usor pe om decat orice altceva, chiar si decat emotia si visele – pentru care e nevoie de ceva imaginatie, dar care poate fi infranta in orice moment.

Dormeam. Inainte sa ma asez in pat cu lumina stinsa, am stat in genunchi ca de obicei si ma gandeam in acel timp la spirite, forme care ma inspaimantau doar pentru faptul ca erau dincolo de ratiune, necunoscute, si cunoscute in acelasi timp. Era de fapt simpla mea imaginatie. Lucrurile din jur pareau a se misca, vantul care tira o cutie de plastic pe cimentul de afara parca era manuit de o alta forta. Simteam o presiune de parca zeci de fiinte ma inconjurau si aruncau spre mine o privire solida. Emotiile erau solide; m-am speriat imediat si m-am varat, la fel de repede, sub plapuma.

Nu stiu cat era ceasul cand langa mine simteam o alta prezenta, una inselator de singura, intunecata, ma tragea spre a-i da socoteala de cele facute. Hei, tu cine dracu esti? Nu mai erau acele spirite care abia daca isi dadeau seama ca erau intr-o alta lume. Imi ia una din maini si o trage spre exterior, apoi si pe cealalta, mi-e frica. Groaznic de frica. Incerc sa tip si nu pot (eram constient de faptul ca stateam in pat si nu ma puteam misca) si deodata, un tiuit puternic se aude in capul meu; inca unul si mai tare(si imediat imi amintesc ca au fost persoane din familia mea care povesteau ca li se intampla sa auda la fel dupa care au murit, ceea ce ma inspaimanta mai tare), in timp ce spatele meu se deplasa usor spre perete fara a-l putea controla. Reusesc sa tip pana la urma, dar nici macar pe jumatate, fiind un tipat de las. Mi-era teama sa nu auda parintii mei -care dormeau in alta camera- a mea voce, chiar daca usa era inchisa(o usa care reusea sa ma ingrozeazsca mai rau). Frica aproape ca invinsese. Oare erau ultimele mele momente de pe lumea pe care o cunosteam catusi de putin mai mult in comparatie cu cealalta? Asa trebuia sa fie?

Ma simt incoltit, fara scapare, fara speranta..nu pot sa ma trezesc, sunt blocat pe poarta dintre doua lumi sau mai multe. Ce pot sa fac?, sa ma opresc aici? pare destul de periculos sa fac asta, iar „fantoma asta” nu ma lasa in pace. Ma asez in genunchi(dar nu si fizic) si cer ajutor. …

fiinte/umbre/fantasme imi apar in fata si ma intaresc cu cuvintele lor salvatoare…ma linistesc si imi dau seama ca nimeni si nimic nu imi poate face vreun rau, decat daca ii/le dau voie ori.. eu insumi.

Frica de suferinta e mai rea decat suferinta insasi. Uneori e bine sa suferim, alteori suferim fara un motiv anume. Mie insa, mi-era teama de judecata, de pedeapsa, de greseli. Dar toate aceste griji trecusera acum, iar eu am reusit sa dorm in timpul care mai ramasese pana sa apara dimineata.

„Somnul e ruda cu moartea” spunea Vergilius in Aeneis. Daca e asa, inseamna ca noi nu dormim niciodata de fapt, ci doar ne plimbam pe alte taramuri.

M-am trezit obosit si plin de ganduri. Usor usor ma indepartam de ele cand ajungeam sa fac parte iarasi din rutina scolara(daca o pot exprima asa), apoi pe la centru(cred, nu mai imi amintesc exact) si in final, am ajuns acasa(mereu ajung acasa) iar dupa cateva zile a discparut aproape complet. Acum, nici nu mai cred cele intamplate. Posibil a fost un vis, un cosmar, probabil o lupta psihologica cu mine insumi, cu partea mea intunecata, sau poate doar o simpla iluzie, poate ca(cine stie) nici nu a existat. Mai degraba cred ca eu imi inchipui -ca acum cateva zile in urma- mi-am inchipuit toate astea.

Legătură permanentă 2 comentarii