Despre Hannibal Lecter

Iulie 18, 2017 at 8:04 pm (Uncategorized)

Lucrurile pe care ni le dorim noi însine, dar care ajung în cele din urmă să ne facă rău nouă sau celor cu care inevitabil interacționăm, cu greu le mai putem șterge. Singura iertare este cea venită din interior, nimic exterior. De aceea lucrurile se complică atât de mult.

,,Red dragon”, ,,Hannibal rising”, ,,The silence of the lambs”, și ,,Hannibal”.

O luptă strânsă între minți și inimi, deopotrivă provincială și neprovincială, cu efecte și cauze adânc înrădăcinate și de multe ori confuze pentru cei prinși în ele fără să recunoască.

În timp ce filmul SF „Cloud atlas” încearcă să transmită un mesaj clar, „Stoker” pune la încercare presupusul sânge de criminal al oamenilor profunzi prin acțiuni care nu țin de ei, așa cum o fac și filmele despre care vorbim acum. Realitatea e cu adevarat dură, iar aici arată cum te schimbă, cum schimbă totul, încât nu mai știi dacă un lucru e bun sau rău în sine. Ignorând moralitatea, limitele devin un obiect asemănător artei pentru a fii explorate. Încercând să le înțeleagă, orice om riscă aproape tot ce este. Să luăm, de exemplu, canibalismul – un lucru înțeles greșit de către toți aceia care îl practică.

Lecter își face dreptate singur, pentru că autoritățile nu o fac. Câți afaceriști, oameni de stat, nu sunt criminali? Ori psihologul care își chinuie pacientul. Lector preferă să îi mănânce pe aceia care sunt obraznici – e poate unul dintre puținele defecte pe care i le găsim. Într-un cuvant, el nu suportă cruzimea, deși e atât de legat de ea. În ,,Red dragon”, Lecter menționează faptul că trecutul e real. Interesant. Nu ajunge într-acolo încât să creadă că poate fi schimbat, ci încearcă numai să îl facă să nu se mai repete; aceasta-i răzbunarea sa. Am citit recent un proverb pe care l-a postat Coelho pe pagina sa: „The axe always forgets/ The tree always remember”. Revenind aici, criminalii încearcă să uite prin a fi topoare..

Iertarea, în schimb, ar fi ajutat la schimbarea trecutului, sau mai exact uitarea, în pofida faptului că cei care au cauzat durerile ce au rănit profund pe alți oameni – printre care rănitul Hannibal Lecter -,  ar fi continuat să trăiscă și să facă rău în continuare (*notă). Dacă și-ar fi găsit puterea de a ierta, rănile nu i-ar mai fi transformat pe ei înșiși, însă nu au putut trăi cu gândul că aceia care le-au făcut continuă să existe, așadar fiecare își ia propria măsură de justiție, iar Lector o are pe a sa cu iscusință. Ai vazut capetele-măști (așa le zic pentru că sunt măști, dar seamănă a capete pentru mine, mai ales în scena din film) ce erau atârnate în camera de rugăciune a mătușii japoneze? Ele sunt un simbol al răzbunării, pentru că deși indică faptul că totul s-a terminat, rămân pentru a aminti oamenilor ce a fost, dar rămân într-un mod în care pot fi înțelese gresit, ca și cum ar trebui să li se mai alăture și altele ca la o traditie – la fel cum din interpretarea greșită a unor simboluri a apărut canibalismul în Africa. Deci, dacă uitarea ar fi un răspuns în cele din urmă, să zicem cel mult după ce s-a făcut un act de dreptate, ei bine, Lecter ar fi terminat mai repede filmele și ar fi jucat direct în „Solace”. Însă, pentru a trece și prin altele, revenim mai târziu la subiectul acesta.

(*nota): in „Hannibal rising”, Gru..at sau Lector e nebun, ori polițistul?

Atât de provinciale sentimentele, totul legat ca de o comunitate bolnavă ce își găsește sfârșitul în ea însăși, vrând să rămână în cele din urmă cel mult o singură persoană. Totul tragic, greu.

Mai există un film cu ucigaș în serie, „Parfumul”. Abia îmi amintesc de el. Era un om singur care, atunci când și-a întâlnit așa zisa lui iubită, aceea care l-a atras pe el cel mai mult, singura de fapt, mi se pare că din neștiință a ucis-o și a făcut-o parfum, cel mai atrăgător parfum din câte au putut exista vreodată. La fel ca în „Dorian Gray”, a existat dorința de a păstra frumusețea de degradare. Și, o, cât de imorală poate fi considerată o carte ca cea a lui Wilde!

Istoria e plină de turci, tătari, etc, polițiști englezi în India unde violau femei și copii după care îi ucideau. Dar aceștia nu aveau motiv pentru actele lor infame, nu se poate vorbi nici de curaj, nici de dreptate din partea lor (și aici ne putem reaminti scena copilăriei lui Hannibal). Putem aduce în discuție și pe omul barbar care a ajuns să slujească civilizația Romei, ori pe un civilizat englez ajuns printre indieni din America de Sud – unde a învățat să bea sânge, însă nu vreau să împart subiectul principal în prea multe (nu de alta, dar nici nu aș ști ce să spun).  Popoarele care au ieșit la cucerit în lume, întotdeauna au făcut pe acelea care le-au opus rezistență să se schimbe, să se ocupe de exemplu de întărirea armelor pentru a lupta corect, la egalitate. Transformarea aceasta a omului în criminal, o face până la urmă asupritorul, care își îngăduie libertatea de a profana tot ce se află în afara pământului „de acasă”. Însă duc cu ei ceea ce au învățat acasă, ori ceea ce nu li s-a permis să facă acasă, jefuind în călătoriile lor doar obiecte pe care le considerau valoroase, resursele, însă existau și oameni care în călătoriile lor reușeau să își exploreze propria lume, să se schimbe pe ei, să se cunoscă mai bine și să curgă precum un rîu printre celelalte. Societatea, daca e controlată de mai puțini oameni, nu scapă de violență: faptul că mâncăm animale e la fel de grav precum a comite o crimă, mai ales când există alternativa vegetală. Și uite așa ajungem să ne ucidem între noi. Deci, până la urmă ce e mai periculos, un Lecter sau o societate oarbă? Efectul de turmă e la fel de influent ca și o minte ascuțită a celui care crede în ceea ce gândește sau spune, fie că e nebun sau nu, iar dacă intră amândouă în comuniune e la fel de grav ca legatura dintre Hitler, Stalin…etc și toți aceia care i-au ascultat și urmat, pe de o parte, ori ca Dyonisos și sălbaticii care îi ascultau poeziile și începeau să priceapă oarecum ce e aia iubire, de cealaltă. Reamintesc (de trei ori, sic!) de moartea soției lui Stalin, de unde acesta din urmă și-a pierdut orice urmă de simpatie pe care o mai avea față de lume, pentru că soția sa era singura pentru el care îl mai putea alina (ce alinare, nu știu). Orice nebunie pleacă din ceva, iar lumea, începând cu cei din jur, a participat la acest regret printr-o simpatizare greșită față de Stalin. „Prea multă toleranță față de intoleranță, duce la intoleranță față de toleranță”- am citit asta pe un grup pe fb. Dar atunci cum, cum trebuie să ne comportăm?

Uneori oamenii sunt atrași de ceva, alteori de cineva.

„Știi ce sunt aceia porumbei călători, Barney? Ei zboară sus pe cer, se rostogolesc și cad la pământ. Sunt tipuri superficiale și tipuri profunde. Nu poți împerechea două tipuri profunde.. dacă o faci, se vor prăbuși cu toții pe pământ și vor muri. Clarice e tipul profund, dar sper că unul din parinții ei nu este.” (Hannibal Lecter, in „Hannibal”)

În „Hannibal” ajungem chiar și la societatea inchizită, care chinuia oamenii în scopurile plăcerii față de suferința prelungită. Dar ce nu înțeleg este dorința de autoconservare pe care o găsim atât la Lecter, Clarice, etc., cât și la oponenții lor. Vorbim de cine e mai puternic rămâne să evolueze.

E totul atat de … trist!

E greu să faci dreptate, deoarece a face dreptate înseamnă a te implica în cercurile criminale și, deci, până la urmă trebuie să omori pe cineva. Sunt lucruri de care nu ne vorbește nimeni, de parcă un cult secret ar fi ieșit acum să ne spună. De aceea, filmele atrag mutual într-o măsura antrenantă, confuză.

Apendice

Nu poți impune mila, cum nu poți forța pe cineva să uite un lucru dacă acea persoană nu vrea să-l uite – iar societatea de astăzi e plină de astfel de sforțări. E la fel de grav cum a-i impune cuiva să-și epuizeze imaginația în câteva momente. Și, totuși, există ceva fascinant aici, deoarece imaginația explodează de multe ori datorită alegerilor pe care suntem nevoiți să le facem în momente în care nu mai avem scăpare. Amestecul acesta de a-ți aminti și a uita are nevoie de inițiativă proprie, ori altfel nu poate veni decât printr-o schimbare realizată din afara ta, printr-o întâmplare fericită sau nenorocită, deci într-un fel dramatică. Fie îți eliberează calea să mergi cu ușurare mai departe, fie ți-o îngreunează, însă în această îngreunare din care nu mai poți scăpa îți descoperi limitele cele mai întunecoase ale inimii.

Oamenii obișnuiesc să se înlănțuie între ei pentru că, dacă nu ar face-o, dacă, în schimb, s-ar ajuta să treacă peste nenorociri, ar trăi liberi. Și oamenilor le este teamă de libertate, le este teamă că n-ar mai fi obișnuințe care să le ocupe tot timpul, le este teamă de goliciune. Însă, culmea, sunt atât de goi deja unii încât puține lucruri aleg să dăruiască.

/** Deci, până la urmă, putem spune că multe lucruri se rezuma la a da, a primi și a lua. Aș vrea să inventez un cuvânt pentru a-l așeza lângă „a da”, astfel încât sa creeze o paralelă echilibrată față de diferența dintre „a primi” și „a lua”. Însă mai bine îl lăsăm precum  cuvantul chinezesc „dao”, care are zeci de sensuri. Cred că putem spune uneori că dăm fără a ne aștepta la nimic în schimb, alteori urmărind profitul fie el chiar și nesincer față de noi, adică oferim deși regretăm din diverse motive că am făcut asta. Așadar, datul are multe nuanțe.  Un lucru e cert, aici mă ajuta foarte mult un citat, și anume că „iubim ceea ce ne lipsește”. Nu de asta zice Wilde, măcar într-o anumită măsură cât să ne ajute și el aici, “Yet each man kills the thing he loves, […] yet each man does not die.” ?

 

Pentru G., 27.03.2016,

i.m. when in doncaster, uk.

Legătură permanentă Lasă un comentariu

Pe când lumea

Iulie 18, 2017 at 7:10 pm (Uncategorized)

Pe când lumea nu era nici bună, nici rea, i-am spus cuiva: „ești puternic!”, iar acest om a ucis mai târziu douăzeci de milioane de oameni. Am încurajat pe altcineva, spunându-i, la fel: ,,ești puternic!”, iar acesta a salvat douăzeci de milioane de oameni de la pieire.

I-am făcut un compliment unei fete: ,,ești frumoasă!”, iar aceasta a devenit mândră de ea însăși; apoi, alteia: ,,ești frumoasă!”, și a devenit înțeleaptă.

Am plecat în lume – să cunosc lumea așa cum e, insă ceea ce am văzut a fost mai dulce decât mierea și mai oribil decât putregaiul. Tot ce putea fi mai sacru într-un loc, era profanat într-altul, iar, cu timpul, ce era profan era sacralizat.

În ea însăși, dorința se năștea din dorință încă înainte de a exista, iar când apărea era atât de pregătită că făcea ravagii. Un cutremur, o furtună, ori o încălzire globală erau la fel de simțitoare precum gândurile și intențiile oamenilor, care, având la bază ignoranța, voiau să iasă din ea însăși. Lumea, de-a lungul timpului, și-a permis să facă aproape orice, dar mai puțin să vorbească frumos. Și-a permis, uneori, chiar imposibilitatea de a mai face ceva.

Am întâlnit oameni față de care am avut sentimente, și încă mai am, dar îmi este teamă (ce este aceea teamă? – pe aceasta n-o mai simt de multă vreme) că pe unii dintre aceștia nu i-am mai regăsit, gândindu-mă, cine sunt eu să provoc această realitate? Cine sunt eu sa cred că memoria mea poate schimba adevăratul curs al tuturor întâmplărilor?

Deși o întâmplare printre alte întâmplări, uneori mă îndoiesc de realitatea mea. Acum, când întâlnesc pe cineva, înainte de toate întreb: ,,la ce rost?”, și zâmbim amândoi în fața realității crude.

10.07.2017

i.m. in bucuresti

Legătură permanentă Lasă un comentariu

Cateva randuri scurte despre dezvoltarea personala

Mai 8, 2017 at 10:31 am (anyone, anywhere, dezvoltare personala, Uncategorized)

Devoltarea personala este posibila cu adevarat doar prin invatarea pe tot parcursul vietii (LLL), altfel ar fi limitata de sezoane ale vietii fara nicio legatura intre ele, de parca am putea avea mai multe vieti scurte, prea scurte pentru a putea creste, prea scurte pentru a ne putea bucura, prea scurte pentru a putea fi considerate personale.

Sa presupunem ca am avea mai multe euri, mai multe personalitati, ei bine, atunci acestea ar putea exista fie in paralel, fie una in continuarea alteia.

Prima presupunere este din start falsa, in sensul ca nu putem urmari trei directii cu totul diferite in acelasi timp, si nici de la 5 la 8 – un drum – si de la 9 la 12 – un altul, in fiecare zi; iar unde sunt contradictii fara absolut niciun scop comun, nici macar unul ascuns, intuit, nu e nici dezvoltare personala. Astfel, asteptarile noastre de a avea o experienta de trei ori mai valoroasa (sau mai sigura), se dovedeste a fi in timp de trei ori mai precara. Cand lucrurile nu iti sunt clare inca, este in regula pentru moment, insa unde te minti pe tine insuti/insati, nu vei putea merge mai departe de atat.

Cea de-a doua situatie arata exact firea noastra umana, unde exista un singur Tu si eu, chiar daca simtim ca eul nostru se mai schimba in timp, chiar daca se pierde si se regaseste, cauta, isi asuma riscuri dandu-si o noua sansa. Doar prin schimbare poate sa faca si mai mult sens, pentru ca tu de fapt urmezi acelasi scop, aceleasi vise in esenta care te definesc, iar contradictia nu va putea exista decat intre mine si tine, daca va fi cazul, nu in noi insine. Ceea ce se afla in afara noastra este ceea ce ne ajuta sa crestem,
insa ce se afla in noi insine este ceea ce creste.

Si aici este locul unde LLL isi vine cu numele. Pentru ca avem doar o singura viata,
care aparent este destul de scurta in ea insasi, avand o organicitate ce ne-a fost data.

Cred ca dezvoltarea personala sta nu in cantitatea experientelor, cat in calitatea
lor de a putea fi valorificate – chiar si la nivel personal, cum ar fi un sentiment, un vis,
ori o motivatie ascunsa, ce stau sa fie impartasite intr-o zi. Daca visele ne ofera o libertate personala, ele inseamna totodata si angajamentul nostru pe care il luam fata de ele.

7 Mai 2017,

Buc.

Legătură permanentă Lasă un comentariu

Despre un anumit dans

Februarie 26, 2017 at 3:55 pm (Uncategorized)

Sunt atat de putini oamenii care m-au incurajat sa urmez cursuri de dans, ca degetele de la o mana sunt prea multe pentru a-i putea numara. Putin, mult prea putin oferim sansa celuilalt sa traiasca dupa propriile legi, dupa propriul haos, intelegandu-l doar daca acesta trece printr-un fel de criza de dezechilibru a sanatatii, a spiritului, a luciditatii mintale, fie prin abandon, fie prin acceptarea faptului ca ceva se intampla si nevoia pe care acesta o simte este una reala.
De multe ori am auzit spunandu-ni-se: ,,Sa faci bani”, ,,Ce faci, stai acasa?”, ,,N-ai facut armata, asa e?”, ,,Cand te insori? N-ai pe nimeni?”, ,,Daca esti la casa ta, asezat frumos, cuminte, ai un loc de munca stabil, atunci esti linistit si norocos”, ,,Ce o sa faci cu viata ta?”. Pe langa astfel de afirmatii putem adauga si altele, insa vreau sa spun ca una este ca cineva sa iti dea stafuri si alta este sa te incurajeze, una este ca cineva sa te ingradeasca cu propriul sau drum, alta este sa te tina de mana desi drumurile voastre sunt cu totul diferite, iar viata merge mai mult inainte decat inapoi. Vedeti diferenta?
Daca un om sarac se gandeste prea mult la bani, s-ar putea ca intotdeauna sa isi aminteasca de ziua in care a avut mai mult ca in celelalte si, fara sa-si dea seama, sa se intrebe ce n-a mers de ziua aceea nu s-a repetat, ori sa regrete ca a fost un prost ca a lasat-o sa se duca pe Apa Sambetei, fara sa-si mai gaseasca puterea de a incerca drumuri noi, fara sa-si largeasca orizontul din locul in care se afla. Si din pacate nimeni nu se gandeste mai  mult la bani decat un om sarac, si nimeni nu incearca sa ignore mai mult pe omul sarac decat unul cu bani.
Cand esti intr-o masina foarte scumpa, si vezi pietonii lasati intr-o statie de autobuz, oameni obisnuiti care se imprastie in toate directiile pentru a traversa repede strada de parca un caine ar fi intrat intr-o multime de gaini, iar soferul se plange ca e periculos ce fac oamenii acestia, ca ar putea merge si ei linistiti pana la autobuzul urmator dupa care alearga, ,,ce, nu mai pot astepta si ei zece minute in caz ca l-ar pierde?”, atunci iti dai seama ca prea putini oameni cu bani sunt in stare sa inteleaga valoarea timpului cu pret mic pe piata, ritmul alert de disperare. Ceea ce pentru cineva un lucru e pretuit, pentru altul poate fi dispretuit.
Cel mai tare te doare cand oamenii care credeai ca iti pot fi aproape si ca te pot intelege, te acuza daca vrei sa iti dai sansa timpului liber, de parca lumea ar fi fost facuta sa se plimbe prin oras, ori pe la tara, intr-o dupa amiaza de Duminica, iar restul timpului sa aiba un full time job. Stiati ca exista destul de multe cazuri in care japonezi cu un stil de viata foarte ridicat, si cu full time job, se sinucid? Sa fie limpede, acestia au o constiinta mai curata decat multi alti oameni din jurul lor ori de pe alte continente, insa problema este constiinta care vede o ruptura intre viata artificiala pe care ne-am creat-o si cea naturala – a carui ritm care pulseaza intr-o coaja de nuca ar fi acelasi cu cel ce face Pamantul sa se invarta.
Si la fel de tare te doare cand vezi suferinta din jur creata doar pentru ca atunci cand cineva isi ofera un pic de timp liber, abia se dezmeticeste putin ca intra din nou in ritmul greoi ce apasa pe fiecare din miscarile sale obositoare. Un fel de amagire pentru a putea sta sub apa inca 50 de secunde agitate.
Si tot acest submarin galben in care ne aflam nu poate fi miscat cu adevarat decat impreuna.
Perseverenta este intotdeauna invingatoare, insa nu pot sa nu ma gandesc la cat de bine se leaga aceste cuvinte de altele spuse de un scriitor preferat mie: ,,nu putem lupta cu adevarat pentru visele noastre, decat atunci cand putem sa ne lipsim de ele”.
Cand inveti de la cei mai buni, ti-ai schimbat viata in trei secunde; iar eu nu ma pot schimba, pana nu cred din nou in miracole. De aceea, macar pentru o scurta vreme, am sa dansez fara sa mai dau alte explicatii, si am sa citesc poezii pe care nu le crede nimeni. Mai usor este sa crezi un dansator decat un poet.

Buc., 26.02.2017,
M.I.

Apropo, wordpress imi arata ca astazi s-au facut noua ani de cand mi-am inregistrat blog la ei. Nu stiam, poate de aceea am si scris articolul acesta. Sa sarbatorim, zic.:)

Legătură permanentă Lasă un comentariu

Ode to grass

Decembrie 26, 2016 at 10:47 am (Uncategorized)

Puțini oameni se văd în majoritatea, care se repetă mereu și mereu sub o altă formă, deși alt timp nu au.

From time to time I will be gone
to live my present there,
not for the future, but everywhere.
The ancestor of multiple numbers
Is made by spirit and the spirit had
been spread on your bread to conquer
your feelings of loneliness.
You love people who invite you to eat
beside them, for they share their spirit away.
I love the people I miss most,
for sharing their thoughts, their desires, their honest
feelings to me, for sharing themselves; I miss people
I haven’t met yet, but I know for sure that
I love them not for their powers,
but for the power I can leave inside them to grow
with the impossible desire of giving it back exactly
same amount. Multiple numbers want to increase multiplicity,
but the final ancestor of the year doesn’t want to.
For I have my limits (don’t you have yours too?).

Legătură permanentă Lasă un comentariu

,,After the flood”

Noiembrie 6, 2016 at 10:21 pm (Uncategorized)

Doi ciobani, așezați pe marginea unei terase, își beau gândurile liniștiți:

– Păi bine, mă, Ioane, da’ mi-o trimis fi-miu din străinătate trei sute de lire d’alea englezești ca să-mi acopăr cheltuielile de lemne și cele necesare să-mi trec iarna aceasta. Cică lira a scăzut, dar cum a scăzut ea așa dramatic am început să visez.

Nicolae ia un băț și schițează un grafic.

img_20161105_132134_processed

(într-un singur an dolarul NZ a crescut cu aprox 39% raportat la lira GB, după datele culese pe 5 noiembrie 2016)

-Ioane, eu știu că nu ești de pe aici, căci eu văd odată cu fiecare transhumanță lumea care vine și pleacă, da’ asta e o hartă a banilor. Unde o fi Noua Zeelanda asta nu știu (link cu NZ top I, Legatum institute despre prosperitate 2016) și nici nu mă interesează. Mai aud vorbe ca Brecsit, de parcă GB vede vulturi flămânzi planând deasupra oilor noastre și stă pregătită să nu cadă în vreo capcană în timp ce-și poate gândi liniștită salvarea. Salvarea cui, Ioane, stau și mă întreb, nu îți dai seama că țările oricum sunt o iluzie? Iar greșeala enormă a sistemului economic înghițită de toată lumea, dobânda impusă de bănci, este de când trăia poetul florentin. Da’ cum aș putea să-ți împrumut eu o oaie, dacă vrei să crești și să-nmulțești ca să nu mori de foame, iar apoi să-ți cer două? Nu, îmi vreau oaia înapoi sănătoasă și bună cum ți-am dat-o.

Mass-media greșește când subliniază subiectele fără să cerceteze în amănunt mai departe și, cu atât mai grav, fără să evite fundamentele rațiunii greșite. E aproape același lucru ca atunci când vrei niște bani și popularitate și nu știi cum să atragi atenția; iar cei ce citesc articole nu fac decât să le uite a doua zi în așteptarea altora, ori, paradoxal, acelorași repetitive. Asta nu e cultură, însă grație corupției putem spune că avem civilizație. Cea mai rea dintre toate, dar avem.

L-ai văzut pe Leonardo di Caprio cum, frământat fiind de încălzirea globală, a reprezentat UN și a vegheat la semnarea acordului de la Paris, nefăcând altceva decât să încerce să ne vândă produsele de la Tesla?

fb_img_1478366614859

(un puternic slogan comercial; Ioan își amintește că a văzut recent panoul acesta publicitar din depărtare, conversația continuă.)

– Dacă America n-o să ierte niciodată Europa pentru că istoria a început cu ea, ei bine, trebuie să înțelegi că afacerile de peste ocean au crescut în trecut pe filosofia lui Aristotel, de unde noțiunea de management, și au vândut cu ajutorul metodelor lui Freud, de unde industria marketing-ului – neschimbată chiar și în ziua de astăzi. Îți vine să crezi că în spate undeva stau niște bătrâni care nu-și mai termină luptele niciodată.

– Piatra este drumul, îl întrerupe Ioan. Chiar dacă nu vor pune mâna niciodată pe piatră, sunt încântați să știe că se află pe drumul cel bun.

-Drumul cel bun? Daca citești ,,1948” de Orwell zici că istoria se repetă. Ne folosim forțele să apărăm civic păduri si codri, ape naturale, munți, patrimonii, animale salbatice, drepturi ale oamenilor la libertate, lucruri în care și eu, ca mulți alții, cred. Dar putem crede orbește chiar și atunci când avem cele mai bune intenții! Politica dispare, granițele dispar, se menține numai aparența în același mod cum se făcea și în Evul Mediu. Numai că, împinsă de propria-i umbră, globalizarea aceasta face mai mult rău decât bine. În loc să se facă prin cultură, se face prin negustorie.

Au oamenii nevoie de crize pentru a se trezi? Nu prea îmi vine a crede. Cel mult se pot folosi de ele pentru a face asta, nicidecum că ar fi o necesitate. O minge vopsită pe jumătate cu negru, jumătate cu alb, dacă o arunci lăsând-o să cadă, și cade mai mult pe partea albă, nu înseamnă că și-a pierdut proprietatea de a fi și neagră. Uneori parcă îmi doresc să fi fost ignorant, să beau din apa nebuniei și să mă alătur noului (sau vechiului?) război pentru pace, pentru că te simți mai împăcat atunci când Vrei să faci răul, deși faci binele, decât când Vrei să faci binele, însă faci răul. E un paradox pe care îl înțelegi când începi să pricepi o imagine de ansamblu.

Haide să-ți dau un exemplu al lui A.M.: <<Dacă mă iau după morala religioasă, omorând un copil faci un bine pe motiv că ,,îl mântui”. Copilul nu mai apucă să crească și deci nu mai devine păcătos. Acum s-ar pune problema că tu ajungi in iad, dar nu este așa, se numește ,,sacrificiu”. Te sacrifici pentru binele copiilor. Deci o premisă falsă duce la concluzii aberante.>>

Să îți zic o poveste. Un om își dă viața pentru un tânăr, într-o situație de moment. Acesta în clipa morții îi spune tânărului: fiul meu, ia ghetele mele. Poliția tocmai ce ajunge la fața locului și îl observă pe tânăr încălțându-se cu ghetele celui mort. Îl aleargă, însă acum nimeni nu îl mai poate prinde pe puști.

Se amuză amândoi la gluma aceasta. Într-o altfel de lume, ai crede că cei doi ar fi putut fi cei mai buni prieteni.

 

Doi tineri tocmai s-au oprit să bea apă de la o fântână aflată la vreo douăzeci de pași depărtare. Plini de energie ca doi îndrăgostiți, parcă ar vrea să danseze despre dragoste și moarte. Nicolae ghicindu-le gândurile, își scoase telefonul să cânte o milonga și le acompaniază tinerilor ritmul și gesturile de parcă el însuși ar fi scris dansul. Unul dintre versuri e în Engleză și sună foarte ciudat și total nepotrivit acum: ,,no one should die on the dancefloor”, iar cântecul se opreste aici.

Nicolae îi arată lui Ioan în telefon o poezie despre un trandafir, un banc despre Google, Internet și Electricitate, o poză cu femeia iubită și titlurile a trei cântece. Ioan le mai văzuse atunci când îi receptase mobilul, i le descărcase printr-o aplicație sofisticată de tip malware, însă acum auzindu-l vorbind pe Nicolae lucrurile deveneau mai reale și mai greu de suportat, de parcă inima ar fi început să tresară, căci vorba poetului – își zicea el acum – ,,una e sa îți imaginezi, alta să se întâmple”. Și știa că una din cântecele sale preferate se afla acolo, Slippery slope de The do, care îi spunea că Dumnezeu a murit; dar nu îi plăcea Tightrope de Chvrches, ori Clearest blue ce se află în opoziție cu preferata sa și din care nu înțelegea nimic: cum adică ,,meet me halfway”?.

De sub o piatră, Ioan scoate un pistol cu amortizor și îl împușcă pe Nicolae. Prins în filetul amortizorului observă agățat un bilețel: ,,Ți-a luat cu 5 min mai mult până să mă omori, te-a furat dansul prietenului meu.” Atunci a înțeles că plătim același preț în lupta pentru sclavie, ca și în cea pentru libertate. Dându-și seama de greșeală, face un lucru foarte interesant, își acceptă rușinea precum Cain, însă fuge ceva mai departe de fântână și se sinucide ca un Iuda. Fiecare dintre noi putem fi propriul Iisus sau propriul meșter Manole.

Înainte de a muri, Nicolae îi șoptește unei miorițe ceea ce i-a spus A.M. cândva: ,,Faptul că omul are rațiune, nu înseamnă că e mai presus de animal, fiindcă o rațiune pornită de la neadevaruri e mai periculoasă decât lipsa ei.”

 

În pat, mă trezesc brusc din somn și încep a mă gândi la visul acesta ciudat: cine naiba ar visa așa ceva? Nici măcar nu înțeleg ceva din el. Mă uit pe fereastră și văd doi tineri depărtându-se de fântână, în timp ce doi ciobani par să își soarbă gândurile liniștiți. Imi iau ceva pe mine să mă reped până la magazin și, când ies afară, observ că unul dintre ciobani a luat-o la fugă, iar celălalt se târăște pe jos, sângerând. Mă duc la el și îmi spune ceva despre niște fundamente și rațiuni. Din depărtare, se aud sirenele de urgență ale unor mașini.

Sl., 06.11.2016

M.I.

Legătură permanentă Lasă un comentariu

ce inseamna acum ori niciodata

Ianuarie 22, 2014 at 6:33 pm (Uncategorized)

Caracterul omului nu se schimba deloc usor, si asta daca mai exista speranta. Cunoasterea tine de intelect, pe care, sincer vorbind, daca nu i se taie in mod voit orice posibilitate, il poate avea oricine. Din nefericire, cunoasterea nu pica doar in mainile celor cu un caracter bun, cat si in ale celor cu unul rau. Cel din urma nu numai ca tine cunoasterea doar pentru el, cu un egoism de nedescris in inima lui, dar si face tot posibilul ca ceilalti care nu o au, sa nu aiba parte de ea. Un caracter bun sporeste cunoasterea, in acelasi mod in care un geniu se arata atunci cand problemele create de societate (si nu de el in mod intentionat) par de nerezolvat.

                Degeaba facem educatie morala. Fie ea la scoala sau la locul de munca. Cine reuseste sa faca distinctia intre ce e bun pentru comunitatea din care face parte, adica ce e bun atat pentru el cat si pentru ceilalti, si ce e profitabil doar pentru propriile scopuri, nu inseamna ca va alege sa renunte la profitul propriu – mai ales ca acest lucru il va face sa se simta mai in siguranta, in pofida faptului ca lumea din jur isi pierde echilibrul social si devine mai nesigura. Oamenii iarta usor daca se pot lipsi de lucrurile care le sunt luate; altfel stau lucrurile cand au nevoie de ele si isi amintesc. Cer totul inapoi, fara speranta, fara teama, fara nimic, caci nu mai au nimic de pierdut. De aceea este important sa ne amintim de ceea ce este esential pentru noi si sa uitam de cele ce altii vor sa ne faca sa credem ca ar fi important.  Si aici intra mass-media, publicitatea, politica, sistemele economice, scolile, doctrinele, etc  etc  etc, prin care se cauta profitul propriu.

                Educatia morala este pura teorie, in spatele careia raul cel mai mare se poate ascunde, pentru ca ii poate supune usor pe aceia care inca mai au o inima fertila sau un gand sanatos. Statul a creat legi, dar ele sunt facute ca pe cei buni sa-i induplece, iar cei rai sa le incalce. (Clarificarea la aceasta problema o voi face in alta parte; oricat mi-as dori, nu ii gasesc locul aici). Mai mult de atat, ele ii obliga pe oameni sa fie morali ascunzand, de fapt, ceea ce sunt. Poate ca nu toti am citit Divina Comedie, si nu toti am inteles inca infernul lui Dante, insa ne putem inchipui societatea pe care am creat-o ca o botnita sub care ne ascundem coltii. Mai greu de inchipuit este motivul pentru care am face bine sa dam jos aceasta botnita.

                Iesind la lumina caracterele oamenilor, lupta este data in mod direct, fara ocolisuri, si este singura cale prin care binele invinge raul, singura cale prin care cei doi poli isi reiau forma initiala si pot trai in armonie din nou. Raul nu poate fi niciodata extirpat in totalitate, atata vreme cat exista posibilitatea de a renaste, insa poate fi recreata aceasta armonie de care amintesc.

                Etica trebuie reinventata.

 

Legătură permanentă Lasă un comentariu

Trandafirul primit

Noiembrie 1, 2013 at 8:54 am (Uncategorized)

pentru Raluca

De-i rosu aprins, tot roza i se spune;
eterna reintoarcere la trandafir e.
Privit, fara de margini frumusetea-i e.
Primit, iti infloresc in gand imagini.
Ca marmura din pestera arhetipurilor,
primul si singurul, e tradafirul trandafirilor.

Ma gandesc la tine cand mi l-ai oferit,
la a ta usa, dar nu ne-am despartit.

Legătură permanentă Lasă un comentariu

Un drum spre Tlon

Decembrie 2, 2012 at 6:33 pm (Uncategorized) (, , , )

for my artist fellows

A Science Fiction essay

 

Una dintre idei ce mi-a aparut in minte inainte cu un an a fost despre Internet. „Caut Noul”, cum zicea Baudelaire. Sunt sigur ca aceasta nota pe care am scris-o intr-o seara de acum cateva zile si pe care acum o modific putin, nu va mai fi la fel cu aceea la care ma voi gandi alta data; insa cred ca esenta va ramane mereu aceeasi.

 

Orice creatie moderna isi are originea, in adancurile ei, in citit. Este adevarat ca ne inspiram din afara, dar nu e mai putin adevarat ca ceea ce este in afara noastra reprezentat prin publicitate, forme mestesugare si arhitecturale, care redau noutate esentialului, filme scurte sau „un pic mai lungi”, fotografie care prinde timpul in care traim, si la fel celelalte dar cu atat mai mult muzica si arhitectura ei, este ghidat de motorul unei masini a timpului: cuvantul. 

De fapt, toate acestea devin Instrumente ale ideilor sau viselor imaginate de oameni, instrumente indispensabile intr-o societate care isi doreste sa fie civilizata – pentru ca fiecare dintre noi are propriul sau mod de a creste (unii oameni devin ei insisi un “obiect” de arta); insa toate aceste reprezentari de idei, uneori complexe si foarte profunde, care ne schimba lumea sau cel putin modul in care o vedem, nu pot fi „criticate” (si pana la urma pastrate) decat prin cuvinte.  Inspiratia e acolo cand suntem noi insine in “lumea noastra” si nascocim ceva. Daca ceea ce nascocim are puterea de a slefui realitatea, atunci e ceva concret care poate fi abordat din multe puncte de vedere, tinzand catre universalitate. 

Sunt prea putini oameni, prea putini, inca, preocupati cu adevarat de ceea ce inseamna creatie, de ceea ce inseamna singura preocupare demna pe care o poate avea cu adevarat un om. multi si-ar dori, de fapt, sa creeze, dar nu au curajul de-a o face. Iar eu nu cunosc alta cale decat sa intalnesc oameni care m-ar putea ajuta sa caut resursele de care am nevoie pentru a ma putea preocupa mai departe de ideea care ma inconjoara. Sunt la inceput de drum, stiu, dar mereu am fost la inceput de drum. Cred ca nu e nimeni care sa se fi aflat la un moment dat in alta parte decat la inceput de drum, pentru ca drumul asta e atat de relativ si se schimba tot timpul si raman mereu lucruri de facut in continuare, insa stiu cu siguranta ca sunt oameni care aflandu-se inca la inceput sunt cu mult mult mai departe decat mine. Daca e ceva ce ma motiveaza sa tind spre creativitate, atunci aceasta e speranta ca se vor gasi si oportunitatile. Schopenhauer a zis bine ca oportunitatile te ajuta sa cresti. Cand nu am niciuna la care sa ma gandesc, nu pot sa ma simt decat.. provincial. 

Acum sa revin la scrierea mea.

Daca au existat poeti care au cantat despre mare, despre stanci (de care se izbeau corabiile ori sub acelea unde se intalneau iubiti), poeti care au cantat despre puterea oceanului, despre pamant si oameni, atunci de ce n-ar fi si cei care sa cante despre conexiunea la Internet? O mie si una de nopti infinite asteapta sa treaca pentru a fi povestite intr-o singura carte. Acestui Mare Text, care vrea sa fie al tuturor, ar putea sa i se dea sansa de a incepe a prinde forma unui site complex.. Deja s-a inceput de multa vreme prin Google, Youtube, Wikipedia, Twitter, Facebook, si mai sunt incercari precum Gutenberg.org, Google Culture, ori Europeana.eu, ori am mai vazut unul candva facut de cateva persoane din Olanda, in fine, dar acestea sunt incercari stramtorate de situatie, situatie ce ar putea fi schimbata. Ele asteapta si se indreapta catre altceva. Mentorship a fost si ea o incercare buna, dar poate vom mai discuta despre aceasta. Eu nu pot schimba intreaga lume, insa, ca fiecare dintre noi, pot face ceva pentru o comunitate mai mica de oameni decat lumea, asa cum un cetatean al lumii poate face ceva pentru comunitatea in care traieste, dar mai ales pentru cei care se afla in apropiere sau mai aproape de a fi in contact. Rasfoind asa site-uri, m-a fulgerat gandul ca deja se face o moda prin care sunt prezentate, un trend care iti arata ca daca e pe intelesul tau esti de-ai lor si nu mai ai motiv sa ridici pumnul, cel mult te lasa cu gura cascata o vreme. Sunt, mai degraba, incercari de a fi instrumente pentru arta, conectivitate la ceilalti, pentru a recupera un timp ce altminteri ar fi fost pierdut. O platforma nu e suficienta siesi, ori inca n-am ajuns la acea dezvoltare a Internetului incat un site sa fie de sine statator o lunga perioada de timp, de genul a macar un secol. Pana atunci este nevoie de om, care sa construiasca acest imperiu sau aceasta biblioteca.. Este este esentiala platforma, dar ea nu trebuie sa ramana doar un labirint care sa rataceasca cititorul, ci are nevoie de un bibliotecar care sa-l indrume. Oscar Wilde spune candva „the world is made by the singer for the dreamer”, si nu greseste nici de aceasta data.

       Daca nu se face o arhiva a ceea ce cream, nu putem ajuta pe aceia care nu pot crea singuri. Au existat timpuri cand erau creatori singulari, ca Eminescu, insa nu cred ca i-ar fi displacut si nici nu l-ar fi dezavantajat sa aiba mai mult contact cu cititorii. E un fel de alchimie a artei, ca sa-i spun asa, pentru ca grabeste procesul de transformare, de selectie, de dezvoltare al oamenilor. Avem nevoie de instrumente pentru a ne dezvolta, si acestea pot fi nu numai o racheta care sa te trimita pe luna, ci si un lucru pe atat de simplu ca o ceasca de ceai bauta la discutii inteligente intre prieteni facand din aceasta o arta a ceaiului, fapt ce a ajutat oameni obisnuiti din tari rasaritene sa reziste mai bine de un mileniu. Avem nevoie de o.. „ceremonie a site-ului”, daca ar fi sa exagerez un pic. Sa stam un pic de vorba seara in jurul focului. Iar in tot acest joc al discutiilor, creatiilor, intr-un cuvant al interactiunii, lasam spatiu incercarilor unor opere de arta (care nu trebuie sa fie doar scrisa, ci si pictata, sculptata, schitata, povestita, cantata, jucata, filmata, fotografiata – ca tot suntem pe chestii creative) , simbolurilor, zvonurilor, iar din toate acestea le vom selecta pentru arhiva pe cele esentiale, care raman si vor reprezenta timpul in care traim. Sa zicem un fel de alt Nobel Prize, numai ca la scara mult mai mica, dar plina de activitate. Un oras nou, virtual. Nu spun ca e usor, dar sunt constient ca vorbesc de lucruri foarte importante, cu responsabilitati poate mai mari decat ma pot astepta sa fie, incercand sa le explic prin intelesuri banale si inca stangace. Spun ca se merita incercat, iar lumea nu va avea decat de castigat din asta.

Pana acum am vorbit, deci, despre nevoia de a crea o platforma unei comunitati mici de oameni (sa zicem de aproximativ o suta de mii de oameni), o platforma care sa dureze in timp. Schita acestui site „miraculos” pe care mi-am facut-o cu ceva timp inainte si pe care nu stiu daca o pot cuprinde aici, pentru ca nu vreau sa va plictisesc inca de pe acum, o am desenata pe foaie si poate fi cu siguranta imbunatatita. Chiar daca e incompleta, nu inseamna ca nu poate fi completata si ca nu-i deocamdata cel putin suficienta. Ea cuprinde un spatiu virtual in care se reflecta cel real, cum ar fi interactivitatea noastra sociala cu ceilalti (asa cum s-a intamplat de exemplu la Grolsch Experiment Hotel anul acesta), ori institutii, organizatii si site-uri alese etc. Toate lucrurile de pe site vor urmari educatia in stilul lui Sir Ken Robinson, iar unde vor fi afaceri, atunci nu vom uita de Muhamad Yunnus. Nu ne limitam la ei, sunt doar exemple care cu riscul de a parea simple insiruiri, cel putin nu creeaza confuzie si imi scurteaza mie vorba. Avem nevoie de copilaria lui Mark Twain, de etica si generozitatea lui Stevenson, de experimentele de cunoastere ale lui Shakespeare, de epicul lui Kipling si curajul lui Borges. O mare de idei clasificate pe orizontala si verticala si multe dimensiuni, construiesc o structura plina de conexiuni. Legam stranse prietenii care intensifica si incurajeaza procesul altora noi.

Deci aceasta schita, al carei secret nu il pot dezvalui inca, ar putea fi, intamplator, tocmai platforma de care am vorbit atata. Mai ramane doar omul care sa selecteze pentru arhiva, cel care nu vrea sa fie neaparat critic, cel care va fi „bibliotecarul” si va aduna in jurul focului povestile unei noi mii si una de nopti.

Legătură permanentă Lasă un comentariu

tot de-a unul

Octombrie 30, 2012 at 2:13 pm (Uncategorized)

inspiratia se gaseste inauntrul tau, dar instrumentele le iei de pe strada.

 

there is the small chance
i was talking about.

That chance, that!

Oh, it’s better than nothing.

Another love.

for another love!

Adie vantul, si cat de frumos e-afara!

Cat as vrea sa ma plimb pe strazi, strazi pustii, si nu pot pentru ca trebuie sa ma ocup de scrisori de intentie si CV-uri pentru job, joburi.. toata lumea isi cauta de lucru. Este o nebunie peste tot, o nebunie intreaga. Aproape nimeni nu e multumit de ceea ce face si, totusi, continua sa faca aceleasi lucruri: again and again and again. Unde e schimbarea? Structurile astea blestemate duc la pieire neamuri dupa neamuri. O, si cat e de usor.. infinit mai usor sa iubesti decat sa pieri in neliniste.

Jumatate de ora mai tarziu: Si totusi as fi putut pleca sa ma plimb. Si totusi e placut sa lupti, atunci cand poti si ii dai de cap problemei.

Legătură permanentă Lasă un comentariu

Next page »